Feeds:
Articole
Comentarii

PROLOG

„… Eu, Prisk, fiul lui Prisk, vroiesc, acum la asfințitul vieții, să las cuvânt despre faptele de spaimă și de seamă cărora le-am fost martor, pentru ca amintirea lor să nu se stingă în mintea omenească atât de lesne întunecată de patimi. 

Astăzi s-a înfățișat la mine stăpânul moșiei megieșe și mi-a spus: 

– Prisk, îmbracă degrabă în slove tot ce mi-ai povestit. Cuvintele tale nu-mi mai ies din minte, le port ca pe o dulce povară în inimă. Umblă zvon despre o nouă năvală a savromaților: voi să-mi ascund în tainițe lucrurile de preț. Dar cine mai știe astăzi ce e de preț și ce nu, când oamenilor li s-a înnegurat mintea și împărățiile se clatină? Scrie, Prisk, tot ce mi-ai povestit! Sulul îl vom vârî într-o amforă, peste care timpul n-are putere, și amfora o vom pecetlui cu ceară ținută la soare, și din cea folosită de pictorii din Alexandria, și o vom îngropa în loc neînsemnat, pentru ca, după ce se va stinge năvala sau când se va dura altă împărăție, să o putem înfățișa noului stăpânitor. Căci din amarul de ani trăiți știu bine că…” 

… Buldozeristul Ciobotov strânsese grămadă cioburile vasului aceluia străvechi, de lut, și sta în cumpănă: nu-și aprindea paie-n cap? Oricum, planul trosnea din toate încheieturile, și până la sfârșitul trimestrului mai rămăseseră doar zece zile. În cele din urmă opri totuși motorul și-i spuse lui Mișka Grek, un pierde-vară ce se tot învârtea pe-acolo, să-l cheme pe Arkadi Maksimovici. 

Arkadi Maksimovici se înființă numaidecât. Ciobotov se apucă să înfulece stavrizi, căci îi plăceau stavrizii, iar Arkadi Maksimovici prinse a scurma ca un șoricar în lutul răscolit, tot schimbând la periuțe și pensulițe, și curând deveni limpede că drumul o să fie gata peste vreo douăzeci de ani, taman către sfârșitul trimestrului al doilea din anul două mii. 

Într-un târziu, când își goli cutia cu stavrizi și-și ridică ochii spre lume, Ciobotov îl văzu pe Arkadi Maksimovici șezând în colb cu un sul maroniu în palme și plângând. 

Marea era liniștită în seara aceea și deasupra muntelui Mitridate înmărmurise un nor lila. 

… … … … 

Pe Sapojnikov îl uimise dintotdeauna faptul că oamenii de știință nutresc pentru anumite probleme un soi de voluptoasă aversiune. Ajunge să manifești cel mai vag interes pentru vreuna din ele, ca să-ți pui în joc respectabilitatea. 

– Ce te tot perpelești atâta, Arkadi Maksimovici? îl mustră Sapojnikov pe Fetisov. Dacă tot ți-a venit ideea aia, o fi avut ea vreun motiv… 

– Da, numai că… spuse Arkadi Maksimovici. 

– Nimic nu se naște din nimic: legea conservării energiei. Orice rezultă din ceva și se transformă în ceva, spuse Sapojnikov. Ideea asta n-a răsărit nici ea din senin. Așa că, dacă te ispitește, atac-o fără preget. De ce trebuie s-o alungi, de parcă ea ar fi o pipiță, iar dumneata un monah temător de păcat? 

– O fi, admise Arkadi Maksimovici cu jumătate de glas. Numai că în jurul problemei Atlantidei s-a creat o asemenea atmosferă, încât orice om de știință ce s-ar încumeta s-o abordeze ar fi ridiculizat cu iritare și dispreț, ca încă un smintit care pretinde că a descoperit perpetuum mobile. 

– De ce smintit? spuse Sapojnikov. Eu am descoperit perpetuum mobile. 

– Ca să vezi, zâmbi Arkadi Maksimovici Fetisov. Și tocmai spuneai că nu se poate scoate energie din nimic. 

– Păi n-o scot din nimic. O scot din ceva. 

– Atunci nu mai e perpetuum mobile. 

– Materia e în veșnică mișcare. Dacă pui în calea acestei mișcări o morișcă, ea va produce electricitate. 

Dîndu-și seama că Sapojnikov vorbea serios, Arkadi Maksimovici îl privi cu o groază rece. 

Așa se cunoscuseră Arkadi Maksimovici, care se ocupa cu istoria, și Sapojnikov, care nu se ocupa cu istoria, în schimb avea tolba plină de istorii și istorioare. Din astea îți livra oricând câte pofteai. 

De lucrat, lucra pe atunci la Indomontajautomatika, o întreprindere botezată de mucaliți „Voiajmontajtrust”, la indicațiile căreia străbătea întreg cuprinsul necuprinsei noastre patrii, intervenind pretutindeni unde vreun element de automatizare începea să scârțâie. Se înființa la locul cu pricina, stătea de vorbă cu mașinile alea ca de la om la om, mai rupea câte ceva și nici măcar nu cerea să se repare stricăciunea, după care, inexplicabil, totul începea să meargă, și ștabii, după spaima pe care o trăseseră, dădeau câte un banchet. Dar Sapojnikov se ferea de banchete, pentru că bea rar și mult, de unul singur, ceea ce n-avea nici o legătură cu munca și nici cu automatica. 

Așa se cunoscuseră și se împrieteniseră el și Arkadi Maksimovici, atlantolog disimulat, care bea des și cu țârâita. Cum fazele lor alcoolice nu coincideau, nu-și puteau pricinui rău unul altuia, dimpotrivă, s-ar putea spune că-și slujeau reciproc drept paratrăsnet. Când se întâlneau – și asta se întâmpla destul de rar – sufletele lor se îmbărbătau și se dezmierdau reciproc, în vreme ce ei își împărtășeau tot felul de idei care de care mai trăsnite, menite să aducă umanității extenuate de studii superioare sumedenie de foloase. 

Sincer vorbind, Sapojnikov avea o scrânteală aparte, responsabilă în bună măsură pentru destinul lui zurbagiu: îi plăcea să câștige partide pierdute de alții. Repara uși, recondiționa saltele, zugrăvea apartamente coșcovite, finaliza inovații străine, trecea, cum s-ar spune, sterilul printr-o mie de filtre; își vâra nasul în viețile încâlcite ale altora și i se părea că pentru a tăia fie și o singură dată să măsori de zece ori e monstruos de puțin, că tot ce poate fi dres trebuie dres și făcut să meargă. Într-un cuvânt, el era aidoma cocoșului lui Krîlov: căuta perle în bălegar. Din majoritatea încercărilor lui se alegea, firește, praful, și atunci își recita cu îndârjire, dăscălindu-se, o variantă apocrifă a fabulei cu pricina, care sfârșea prin a dezvălui că perla găsită de cocoș era de fapt un rotocol de scârnă; morala era și ea modificată și glăsuia cam așa că, va să zică, măi orătanie, lecție bună ți s-a dat: să nu cauți perle în rahat. Dar fabula nu ajuta la nimic, și Sapojnikov săpa din nou în galerii părăsite, invita la dans fetele îmbătrânite pe tușă, glorificînd terapia și detestând chirurgia. 

Iar când găsea ce căuta, toți se foloseau de ideile lui fără a indica sursa – atât în știință, cât și, oricât ar părea de straniu, în artă. Adăugând mâncării altă garnitură, o serveau, senini, la masă. Sapojnikov era un fel de întruchipare a folclorului, științific sau de altă natură. Or, folclorul, cum bine se știe, e nu numai anonim, ci și fără stăpân. Ăsta era Sapojnikov; un ogor al nimănui. Măcar mersi să-i fi zis. Dar nu-i ziceau nici mersi. Ar fi fost o inconsecvență. Și, cum iarăși bine știm, principala calitate a lipsei de talent e consecvența, opacă la orice semnal corector dinafară. 

De aici toate celelalte. De fapt, nu toate, firește. Altfel, fiecare cauză ar genera un singur șir de efecte. Din fericire, în viață lucrurile nu stau așa. E o rază de speranță. 

Talentul e o misterioasă comuniune cu torentul esențial al vieții, oamenii talentați sunt măcar uneori capabili să trăiască în consens cu acest torent esențial, care contrazice adesea situațiile concrete, contravine, adică, programului cauză-efect. În orice caz, celui explicit. 

De aceea a fi tu însuți nu înseamnă defel a da dovadă de cerbicie, ci a fi capabil să te ridici la înălțimea momentelor ce se integrează torentului esențial. Atunci omul simte cu adevărat, ba chiar presimte, bucuria. Programul implicit. Aici e tot clenciul. 

Partea întâi

POMPA DE BICICLETĂ

EXPLOZIA MUTĂ 

Sapojnikovii locuiau pe o ulicioară, chiar la jumătatea ei. De cealaltă parte a ulicioarei erau câteva căsuțe de lemn, iar dincolo de ele, în stânga, se întindea o luncă largă, pe care privirile alunecau tot mai departe, până când întâlneau orașul Kaleazin, care se înălța, mătăhălos, pe malul opus al marelui fluviu. Fluviul nu se zărea, deoarece, cu toate că malul stâng, pe care locuiau Sapojnikovii, era jos, apele îl năpădeau doar primăvara, în restul anului curgeau neostenite în albia lor, purtându-și la vale vârtejurile, pe cele mari și pe cele mici, până când, undeva acolo, în cartea de geografie, se vărsau în Marea Caspică. 

… … … … 

Kaleazinul se deosebea de orice altă urbe de pe dolofana noastră planetă prin faptul că, atât în orașul propriu-zis, cât și în împrejurimi, era întotdeauna vreme bună, și omul găsea tot ce-i trebuie pentru viața cea de toate zilele. Erau afine în brădetul de dincolo de grădini și pâine în lada de lemn din bucătărie. Era zăpadă iarna și iarbă vara, erau păsări în văzduh și pești în marele fluviu și în vechea albie de lângă mănăstirea Sf. Makarie, unde funcționează astăzi un muzeu și o casă de odihnă a sindicatelor și unde oamenii muncii se distrează aruncând inele pe o scândură străbătută, din loc în loc, de piroane. 

Ei bine, pe acest plai de acadea, unde domneau fericirea și vremea bună, se născuse Sapojnikov. 

Istoria nu ne spune dacă fusese vreme bună și pentru părinții lui, și mai cu seamă pentru bunică-sa și bunicu-său, sau numai pentru el, Sapojnikov. De fapt, adevărul e că ne spune. 

Dar atunci de ce, când Sapojnikov își îndreaptă privirea scrutătoare spre vremurile acelea îngălbenite, memoria lui scoate la lumină doar imagini bucolice și neverosimile? 

Judecați și dumneavoastră. E oare verosimil ca zece ani bătuți pe muchie, un om să nu fi suferit niciodată de foame, simțind numai o permanentă și dulce poftă de mâncare, să nu fi înghețat niciodată, îndurând doar pișcăturile înviorătoare ale unui geruleț zglobiu, să nu se fi înecat în fluviul în care sărea de pe mal sau de pe podul de pontoane ce unea cele două părți ale acestui frumos oraș, să nu fi fost niciodată bătut, ci doar dojenit cu blândețe? 

Rămâne de presupus ori că minte memoria lui Sapojnikov, dedată la dulciuri, extrăgând silnic – vorba poetului – doar stafidele din cozonacul vieții, ori că Sapojnikov a trăit niște timpuri anistorice, ipoteză informată, vădit, de fapte. 

Și se poate deduce că ori minte Sapojnikov, povestindu-ne despre miracolele culinare ale acestui Kaleazin și despre buletinele lui meteorologice, aflate sub semnul aceluiași miracol, ori că istoria a făcut pentru el o excepție, nelăsându-și torentele să pătrundă în albia lui personală. 

… … … … 

Agrari se înfățișase la ei acasă și spusese că vrea să-l ia pe Sapojnikov la mănăstire, să vadă împreună filmul „Sărbătoarea Sfântului Jorgen”, versiunea mută. Și la întrebarea canonică a lui Sapojnikov: „Cu ce e filmul, cu război ori cu dragoste?”, răspunsese scurt: „Cu borfași.” Și prinsese a examina portretele acelea în ulei, al nevestei neguțătorului pe fond de draperie bordo, și al neguțătorului, pe fond de rododendron. Și deodată întrebase ce plantă era aia din ciubăr și primise răspunsul nechibzuit că era, chipurile, un rododendron. 

– Nu, spusese Agrari, nu e un rododendron. E un arbust care se numește cimișir. Numai că e încă mic. 

Așa auzise Sapojnikov pentru întâia oară despre cimișir. 

Nu știa încă nimic despre el, dar deodată simțise un fior rece în șira spinării, de parcă cineva ar fi deschis brusc în spatele lui o ușă spre noapte și o stea geroasă i-ar fi luminat ceafa. 

Stop. Ușurel. În fgond, despre ce-i vorba? La urma urmei, nici știința nu se reduce la aritmetică. Necum viața, care a dat naștere acestei științe. 

… … … … 

Și în înreg Kaleazinul lucrurile stăteau la fel. Ce este este, ce nu este nu este. Locuitorii acestui oraș erau oameni potoliți și cu judecată. 

Dar mirajele… mirajele… 

– Adică, după dumneata, nu există minuni? întrebase Sapojnikov. Nu există deloc? Chiar deloc? 

– Depinde ce înțelegem prin minuni, răspunsese Agrari, mai devreme sau mai târziu totul se explică. 

– Totul? întrebase Sapojnikov. 

– Totul. 

– Totul-totul? 

– Totul-totul, confirmase Agrari. 

– Dar atunci… 

– Ce „atunci”? întrebase Agrari. 

Dar în clipa aceea răsunase lătratul Mușkăi și mirajele dispăruseră. 

… … … … 

Se spune că Glinka, un mare compozitor, în treacăt fie spus, stătea într-o bună zi sprijinit de pervazul ferestrei și visa. În casă se auzea zvon de tacâmuri, căci se apropia ora mesei, iar pe stradă huruiau trăsurile. Și deodată zgomotele casei și ale străzii începură să se mixeze în chip straniu și să-și răspundă. Și atunci compozitorul Glinka înșfăcă pana și prinse a înșira în grabă pe hârtie stoluri de note. Pentru că era un mare compzitor și auzise înlăuntrul său o muzică. 

Se produsese o descoperire și o explozie mută. 

Căci o descoperire, n-are importanță ce descoperire, mare sau mică, nu contează nici ce descoperi – o stea sau un cântec, un fir de iarbă sau pe vecinul venit să-ți ceară cu împrumut câteva fire de tutun ori un drob de sare, o descoperire se produce într-un singur fel: omul își ascultă universul lăuntric și aude o explozie mută.  

O explozie mută poate auzi fiecare, dar o aude în singurătate, și, deci, e singurul care o aude…  

În casa Sapojnikovilor trăia o femeie pe nume Niura, văduva celui mai tânăr dintre unchii lui Sapojnikov. Avea ochi cenușii, plete cenușii și un șorț cenușiu peste rochia scurtă și cenușie. Și când se apleca să smulgă din strat un morcov, trebuia să te întorci, pentru că era cu totul altfel decât atunci când nevasta lui Agrari cobora în undele marelui fluviu. De ce era altfel Sapojnikov, la cei zece ani ai lui, nu știa, dar simțea nevoia să se întoarcă. 

Niura punea întrebări. Despre câte-n lună și-n stele. „Da’ asta ce-i? Da’ chestiei ăsteia cum îi zice?” Răspunsurile n-o interesau. Îți trântea întrebarea și apoi rămânea dusă, părând că-și ascultă ecoul propriului glas. Puteai să-i răspunzi orice, totul era să faci aerul să vibreze. Vecinul care tot venea după tutun și sare o privea invariabil cu ceafa. Îi asculta întrebarea întprs cu spatele, tăcea îndelung, lăsându-i glasul să se stingă, apoi răspundea ce-i tuna, în doi peri. Iar tânărul Sapojnikov stătea în mijlocul încăperii, mutându-și privirile de la unul la altul, până începea să-l doară gâtlejul.  

Odată Niura întrebase: 

– Steapan, măi Steapan, ce-i ăla de crește în ciubărul dindărătul negustorului? Ăla verde? Cum îi zice?… 

– Ratatandru… răspunsese Stepan la nimereală. N-ai un strop de tutun? Că al meu… 

– Uite-acu’  mă duc în tindă să-ți toc. Cu totul sau te pomenești că vrei numai frunză curată? 

Sapojnikov îl întrebase pe unchiu-său, mijlociul, profesor de botanică, stamină-pistil: 

– Unde crește ratatandrul? 

– Nu există o asemenea plantă, răspunsese unchiul stamină-pistil. 

– Stepan a zis că există. 

– Păi Dunaev… spusese cu un gest de lehamite unchiul cel mijlociu. Ăsta mai mult de doi plus n-a luat la mine niciodată. Auzi: ratatandru… Poate rododendron? 

Așa și rămăsese. În ciubărul negustorului creștea un rododendron. 

Și uite că nu era adevărat. Agrari-popă tuns își lăsase privirea de orbete pe tabloul acela și hotărâse: 

– E un cimișir. Numai că-i mic. 

Și Sapojnikov auzise o explozie mută. 

Auzise o explozie mută și simțise o mireasmă dulce, din altă lume, și văzuse undeva, departe, terifiante și ispititoare păduri, și Volga, și o mare străină, și o stea peste nisipurile albe, și seminții din vechime și timpuri încă netrăite, și cimișirul stătea nemișcat, ca un miraj pe un drum năpădit de bolovani, și apoi, întocmai ca un miraj, se topise. Rămăsese doar un curcubeu ca un pod peste marele fluviu, unind poarta casei Sapojnikovilor cu biblioteca orașului. Și tânărul Sapojnikov alergase pe curcubeu și spusese, rămas încă în spațiul acelei iluminări ce dăinuia: 

– Pot să iau cartea aceea? 

– Acasă nu, răspunsese, ursuză, bibliotecara, numai la sală. Și nu căra toate volumele. Începe cu primul. 

Apoi îi dăduse nerăbdătorului Sapojnikov „Istoria artelor…” de Gnedici, depășită în bună parte încă de pe atunci. 

… … … … 

Entuziasmul e una, extazul, dimpotrivă, cu totul altceva. Extazul e efemer – uite-l și nu e. În scurtul răstimp cât te stăpânește, poți face o descoperire sau aprinde o casă. Luat în sine, extazul nu e nici  bun, nici rău. Depinde unde duce. Entuziasmul e flacără egală, o flacără ce se menține și se autoîntreține, aleargă pe fitilul Bickford și vântul n-o stinge. 

Extazul are nevoie de arc, percutor și detonație, entuziasmul doar de merinde la drum. Multă lume ignoră, de aceea, entuziasmul. Cine nu observă o explozie – se vede și fără ochelari – dar flacăra vitală a entuziasmului simți că trăiește doar când îți frige palmele. Și după rezultate, firește. Te fluturi cu anii prin piața aceea, vânzoleală și moloz și, în mijloc, un morman care tot crește, până când, într-o bună zi, răsare biserica Vasili Blajennîi cu clopotnițele ei colorate, ai zice că fusese de când lumea acolo, aparatele de fotografiat țăcăne, uitați-vă în dreapta, uitați-vă în stânga, aveți în față un monument arhitectonic. Și cine-și mai amintește nesfârșiții ani cât a fost în construcție? Să juri că o zână bună a durat-o într-o singură noapte. În termeni neștiințifici, ochiometric vorbind, iarba crește cu entuziasm, arborii cresc cu entuziasm. Puiul crește în ou cu entuziasm, dar spargerea găoacei e un gest extatic. 

Salve, Sapojnikov! Numai Dumnezeu știe de când nu te=am văzut. Cum ai trăit de atunci și pentru ce? 

(FRAGMENTE DIN CARTEA „CRÂNGUL DE CIMIȘIR” A SCRIITORULUI RUS MIHAIL ANCEAROV –

Editura Univers 1982, Traducere Ion Covaci) 

„Crângul de cimișir rămâne un roman remarcabil, tulburător și profund ca o apă limpede. Este acesta omagiul, modest, al prefațatorului pentru traducător.” – Valentin F. Mihăescu 

VA URMA 

Buxus sempervirens 1

Reclame

The marble 

that forms the statue 

and that which is 

not the statue 

and that which remains 

hidden in the deep mountains 

I was advised not to

reveal. Only 

they didn’t tell me how. 

Greek Beauty

From Clay (1978)

Translated by Scott King

I

Voi părăsi

piscul alb acoperit cu zăpadă

ce încălzea cu un surâs rece

nemărginita mea singurătate.

Îmi voi scutura de pe umeri

cenușa aurie a aștrilor,

așa cum vrăbiile

își scutură zăpada

de pe aripi.

Așa modest, omenos, întreg

așa preabucuros și neprihănit

voi trece

pe sub acaciile înflorite

ale mângâierilor tale

și voi bate

în geamul prealuminos al primăverii.

Voi fi băiatul cel bun

care le zâmbește lucrurilor

și sie însuși

fără șovăire sau neîncredere.

Ca și cum nu aș cunoaște

chipurile palide

ale amurgurilor de iarnă,

lămpile din casele pustii

și trecătorii singuratici

pe sub lumina lunii

în august.

Un copil.

II

Îmi închisesem ochii

pentru a scruta lumina.

Orb.

Arsesem flacăra

pentru a respira.

Nopțile

ascultam foșnetul tăcerii

iar răsuflarea zâmbetului

nu cunoștea pocăința.

Să îmi curgă lacrimi

pe mâinile-mi diafane

cuprins de o bucurie diafană

ce nu cunoaște dorința.

Nu dezmierdări. Nu vise.

Mai departe.

Acolo unde visul se năruie

și pieirea își află pierzania.

Și ai venit tu.

III

Privește iubito

cum te privesc

mâinile mele îndurerate.

Ca doi copii orfani

care plângeau seara

fără pâine

și au ațipit tremurând

în zăpadă.

Înghețaseră, dar nu cerșeau.

Țineau

o floare tăcută

și se jucau gingaș și stângaci

pe drumurile desfundate.

Iubito

privește cum șovăie

mâinile mele întunecate.

Cum se poate deschide

această poartă a luminii

pentru mine care nu am cunoscut

nici umbra unei sclipiri?

Sfios stau afară în frig

și privesc ferestrele mari,

trandafirii luminați

și cristalele

și îmi tot spun să pornesc la drum

înspre noaptea știută

și tot stau

în fața ușii tale.

Nu mă chema încă.

Hai să prelungim

aceste ceasuri tulburi,

preapline

în care două lumi

se întâlnesc

în care două glasuri grave

plutesc

pe o coardă de argint

și un strop de rouă

tresaltă și se leagănă

în floarea nopții.

Aici va sta,

acolo va cădea.

Iubito

ce se pregătește pentru noi

sub privirile zeilor

în spatele acestei revărsări de lumină?

V

Bătaia clopotelor luminii

ne întâmpină

pe țărmul auriu al mării.

Aurora trece pe nisip

abia umezindu-și tălpile goale

în undele de aur.

O tânără fată

a deschis fereastra

și i-a zâmbit mării.

Și-a închis ochii în fața luminii

pentru a scruta în străfunduri

strălucirea surdă

a zâmbetului ei.

Ascultă toaca

bisericilor de la țară.

Vine de foarte departe

de la foarte mare adâncime.

De pe buzele copiilor,

din neștiința rândunelelor,

din curțile albe, duminica,

din caprifoiul și hulubăriile

caselor sărăcăcioase.

Ascultă toaca

bisericilor în primăvară.

Sunt bisericile

ce nu au cunoscut răstignirea

și învierea.

Au cunoscut doar icoanele

Băiatului de doisprezece ani

cu o mamă gingașă

care îl aștepta seara în prag,

și cu un tată pașnic care răspândea mireasma de ogor

și purta în ochi solia

viitoarei Maria Magdalena.

Hristoase al meu

ce ar fi fost drumul tău

fără smirnă și fără nard

pe picioarele tale prăfuite?

Departe, departe

priveai

cerul

cu un surâs de azur

în timp ce mirul spicelor

și pașii femeilor

râdeau

în fața ferestrei tale.

Iubito,

culegând mușețel

și privind marea

vom spune iarăși

rugăciunea noastră din copilărie

laolaltă cu păsările și cu frunzele.

Și de departe, din străfunduri toaca

bisericilor copilăriei

va cânta cântecul

gingașului Nazaret

peste câmpiile înverzite.

VI

Iubito

viața și bătaia aripilor mele

țin doar o clipă.

Nu vezi

pe pielea mea

strălucirea primei deschideri?

Nu auzi

în fibrele mele

mii și mii de aripi ale unor mici ciocârlii

pe care de-abia le-a atins

prima rază

a zorilor?

Cât sunt de tânăr.

Cât sunt de tânăr

la adăpostul pleoapelor tale.

Mușchiul de pământ

de pe bătrânele izvoare

ce își adună lacrimile de argint

în oglinzile albastre ale cerului

doarme îndărătul ochilor mei

care te privesc.

Nici o ruptură.

Amintirea despărțirilor

nu îmi zbârcește mâinile

pe care zorii le-au prins în căușul mîinilor tale.

Pe buzele tale gust

verdeața de la țară

și legendele mării.

Căldura trupului tău

mă îmbracă în veșmântul soarelui.

Pecetluiește răsăritul

din ferești.

Cugetările și stihurile

se prelungesc în noapte

iar din patul nostru noi

de-abia le auzim glasurile

ca niște sporovăieli de bețivi

care îi vorbesc propriei umbre

și lunii nevolnice.

Lumina din părul tău de prințesă

acoperă umerii nopții.

Aștrii se cufundă

în adâncurile ochilor tăi

și noi înflorim

încrezători și frumoși

asemenea creaturilor

în prima zi a Domnului

când nu întrebaseră și nu se minunau de nimic.

VIII

Mi-am azvârlit

armura

pe coridorul tău luminos.

Eram gol când am bătut

la ușa iatacului tău.

Scăldându-mă în strălucirea

așteptării

unei vieți depline

de pe trupul meu se scurgeau

picăturile soarelui.

Și atunci când patul s-a deschis

înspre cerul inundat de lumină

mi-am depus la picioarele tale

ultima-mi mască.

Astfel

un zeu a abandonat

împovărătoarea lui putere

și elogiile lingușitorilor.

Înveșmântat

în aripile albe ale neprihănirii

a venit să își încolăcească gâtul

în jurul coapselor trandafirii

ale Ledei.

Acolo și-a recunoscut dumnezeirea

și a scris cu ciocul

pe carne

poemul Elenei.

Iubito

tot sufletul îmi tremură,

frunziș al recunoștinței.

Mă rog în genunchi.

Doamne al meu, Doamne al meu

dragostea mea dispăruse

ca să mă bucur și să pricep

măreția ta.

IX

Murmurul serii

și sclipirile iasomiilor

așteaptă un răspuns

în fața pragului nostru.

Ce vor de la noi?

Ce ne aduc?

Trupul tău gol

trupul tău gol

gol-goluț

împlântat în inima nopții

răsărit de aur

– lumina întrupată.

Gol

înfășurat în trupul tău

fără de flori, glas și cântec.

Nici o altă lumină

să nu umbrească lumina

ce răsare din carnea ta.

Dragostea

mai mare

decât tăcerea

îl unește pe Dumnezeu cu omul

și umple nemărginita prăpastie

cu aripi și flori.

Închid ochii.

Trăiesc și iubesc.

O coardă muzicală

întinsă pe trupul tău

veghează și răspunde

vigorii cerului

și pământului.

Un geamăt de fericire

se înalță din măruntaiele pământului

din peșterile pădurii

străbate timpul

și spațiul

în noaptea înmărmurită.

Înlăuntrul său se zvârcolește

întreaga viață și întreaga moarte.

Mijește de ziuă,

Liniște.

Oboseala zeilor.

Cine este?

O rază bate

cu degetul ei mic

în geamul închis.

Nu vorbi.

Două trupuri goale

strălucesc prin brumă –

două berze

neclintite

pe acoperișul lumii

mai presus de solemnitatea

câmpiilor în floare de dimineață.

X

Iubire, iubire

nu mi-ai adus

nici o firimitură de lumină ca să pot cina.

Nemâncat, gol și fără lacrimi

colindam prin munți

și îmi aținteam ochii neînduplecați

înspre cer

căutându-mi răsplata

tăcerii și a cântecului.

Gingașele amurguri,

culmile domoale ale munților

și serile strălucitoare de vară

mă întrebau unde ești, iubire.

Și eu nu aveam ce să răspund

și plecam în tăcere

azvârlindu-mă la pământ

ca să îmi ascund umilința.

Zorii pământii

își rezemau pe pervazul meu

bărbia lor străvezie,

își pironeau ochii lor mari și albaștri

pe fruntea mea lată

și mă priveau cu amărăciune,

cerându-mi să mă dezvinovățesc.

Ce să răspund, iubire?

Și treceam pragul

îmi scuturam părul negru corb în lumină

și le cântam în lung și în lat vânturilor

cântecul „nesupusului”.

Încăpățânat, palid și trufaș

priveam lumea și strigam:

” Nu am nimic,

toate sunt ale mele”.

Și totuși un glas de copil

plângea stăruitor înlăuntrul meu

fiindcă nu veniseși, iubire.

În nopțile de primăvară

când polenul aștrilor

și al florilor

veghea pe pielea mea

o sclipire îndurerată

se târa prin sufletul meu nemărginit

fiindcă întârziai să vii, iubire.

De aceea chiar și cele mai strălucitoare stihuri ale mele

aveau ascuns în inima lor

zvâcnetul unui suspin

fiindcă lipseai din inima mea, iubire.

Când rătăceam

în singurătatea toamnei

prin pădurile golașe

căutând cu degetele strânse

soarele care se ridica palid

pe deasupra lacurilor înghețate,

pe tine te căutam, iubire.

Și atunci când îmi întorceam

ochii de la pământ

și ciuruiam cu priviri de foc

zidurile nopții

era pentru că nu voiam să plâng

pentru că nu te gândeai la mine, iubire.

Căutându-l pe Dumnezeu

te căutam pe tine.

Așteptându-te pe tine

mi-am umplut grădinile

cu crini albi

ca să-ți afunzi în ei pulpele

în serile argintii

în care luna îți stropește cu rouă

chipul tău preaslăvit din fildeș.

Pentru tine, iubire, am pregătit totul

și dacă am învățat să cânt atât de dulce

a fost pentru că în chiar glasul meu

căutam să găsesc urmele pașilor tăi

căutam să sărut

fie și numai praful umbrei tale,

iubire.

XI

Eu care am dormit

(atâția ani)

fără foc, fără opaiț

eu care îmi îmbrățișam doar

umbra mea tăcută

mi-am dezvelit buzele

ca să preaslăvească

venirea ta.

Atât de sărac eram, iubire,

atât de sărac

încât nu aveam în palmă nici o mângâiere

ca să îmi cumpăr ceasurile

în care nu aveam obolul unui sărut

ca să-l dau căpitanului umbrelor

să mă treacă pe celălalt mal.

Toată viața mi-am risipit-o

săpând în pustie

și așteptând fără să o cunosc

sămânța privirilor tale.

Călit

de amărăciune

și de veghe

m-am învrednicit de sosirea ta.

Îți mulțumesc.

Îți mulțumesc.

M-am născut ca să apuc

să dau binețe pe marginea drumului

soarelui din ochii tăi.

Dacă nu ai fi venit, iubire,

ce i-aș fi răspuns lui Dumnezeu

când într-o noapte

dedesubtul torțelor aștrilor

m-ar fi întrebat

cum am arat pământul,

cum am folosit

semințele florilor

pe care mi le-a încredințat?

Lasă-mă să plâng

pe genunchii tăi

în mijlocul binefăcătoarelor tale mângâieri.

XII

Plăsmuind flori netrebuincioase

am uitat să trăiesc.

Dincolo

de gratiile cărților

am întemnițat chipurile

trandafirii ale zilelor.

Degetele

săruturilor neîngăduite

se înfiorau moarte

pe găurile flautelor.

Cine a ghicit

moartea trandafirilor

și lacrimile miresmelor

în sunetele neîntinate

și pe fruntea înălțată cu trufie?

Lumina galbenă

a lămpii

îmi înlăcrima mansarda

în vreme ce glasurile câmpurilor

și ale păsărilor

se revărsau în noaptea nesfârșită

de iulie.

Afară

marea și cerul.

Înăuntrul

figura anchilozată

mâinile goale.

O umbră violet

umplea de praf oglinzile

și buzele.

Pe când mâna ta strălucitoare

străbătea noaptea

pe ceasul stricat din colț

limbile zorilor răspândeau o lumină fosforescentă

și cucul mort

vestea primăvara.

(Doamne, cum au tresăltat

draperiile neclintite.)

Zilele mele cele moarte

nu muriseră.

Te așteptau tăcute

în spatele ușii închise

asemenea unor fete

ce nu cunosc dragostea.

Cum vei plăti acum

o moarte îngropată

sub dezmierdările tale?

Un copil care s-a culcat

după douăzeci și opt de primăveri

ca să se trezească în mâinile tale?

XIII

Ceasuri trandafirii

toamne trandafirii.

Vremea surâde, surâde,

curge ca un râu de sănătate

printre oleandri.

Afară amiaza aurie

arde în vinele

greierilor.

Auzim glasurile copiilor

care se scaldă în soare

și în mare.

Știm cârciumile de la țară

ascunse în pădure

ceva mai sus de țărm.

Pe geamurile lor spălate

râd reflexe

verzi-albăstrui.

Lumina răcoroasă

își mijește ochii

la adăpostul arborilor.

De-ar muri săracii

la poarta veșniciei,

bătând în ea fără să fie auziți,

închizându-și ochii

pe verdeața trecătoare

ce chezășuiește veșnicia.

Suntem încredințați

în fiorii noștri de pământeni,

gustăm din veșnicie.

Nu e nici teamă, nici invidie.

Hotărâți, blânzi și buni

mângâiem

în bucuria noastră

toate făpturile lumii.

Îți strâng mâna.

Ce îmi lipsește

ca să urăsc viața?

Bărcile albe ancorate,

umbrele pescărușilor

se profilează

pe nisipul ud

și pe carnea ta.

Nici o sirenă nu șuieră.

Nimeni nu se strămută.

După-amiază călduroasă, aurie.

Popas al Nemărginirii

– inima noastră.

XIV

Ne întindem mâinile

în soare

și cântăm.

Lumina ciripește

în vinele ierbii

și ale stâncii.

Strigătele vieții

au încordat crengile,

arcuri ale puterii.

Scoarța copacilor

verde și lucioasă

strălucește

– rochie dungată ce plesnește

pe pieptul necopt al unei țărănci.

Cum ne iubim

trupurile noastre făcute pentru dragoste.

Nu ne chemați să plecăm.

Închiși în trupul nostru

ne aflăm pretutindeni.

Fiecare pasăre

ce se cufundă în albastru

fiecare buruiană

ce încolțește la marginea drumului

ne aduce vestea Domnului.

Oamenii

trec pe lângă noi

frumoși, iubiți

înveșmântați

în visul nostru, în tinerețea

și în dragostea noastră.

Iubim

cerul și pământul

oamenii și animalele

reptilele și insectele.

Și noi suntem

toate laolaltă

cerul și pământul.

Trupul nostru mândru

de frumusețea bucuriei.

Mâna noastră atotputernică

de elamnul dragostei.

În palma dragostei

încape universul.

XV

A meritat să existăm

ca să ne întâlnim.

Sărutul nostru a pecetluit

tăcerea veșnică.

Nu mai rămâne gol

nici măcar un colț trandafiriu

al celulelor noastre.

Nimic altceva.

Nimic altceva.

să plece umbrele și luminile

de pe fruntea ta fragedă.

Aruncă în foc

cununile uscate de laur

ce zbârcesc strălucirea

iatacului dragostei noastre.

Ce va adăuga o diademă

la diadema

părului nostru dezmierdat de sărutări?

Se înnoptează.

O fulgurare albă plutește

deasupra pădurii umbroase

– un șirag de porumbei

– mângâierile noastre viitoare.

Iartă-mă, iubire,

că-n seara asta cânt

ceasurile argintii

în care ar trebui să-mi înalț mâinile

înspre stelele părului tău.

Le arunc o firimitură

privighetorilor rănite

care odinioară îmi hrăniseră rana

cu lumină.

XVI

Bucurie, bucurie.

Nu ne pasă

ce urme va lăsa sărutul nostru

în timp și în cântec.

Am atins

marele fără de scop

care nu-și caută scopul.

Dumnezeu

se împlinește pe sine

în sărutul nostru.

Îndeplinim mândri

porunca nemărginirii.

O mică fereastră

vede lumea.

O vrăbiuță spune

cerul.

Taci.

Pe unduirile buzelor noastre

sălășluiește absolutul.

Tăcem și ascultăm

în albastrul serii

răsuflarea mării,

asemenea pieptului unei fete fericite

care nu-și poate cuprinde

fericirea.

A căzut o stea.

Ai văzut?

Tăcere.

Închide ochii.

XVII

Înveșmântat în strălucirea

mângâierilor tale,

străbat cutezător

pădurea nopții.

Nimeni nu poate

pângări

marginile patului nostru.

Furtunile n-au decât să vină

să spargă oglinzile din grădini.

Zăpada-mi poate bloca ușa.

Noaptea

n-are decât să acopere cu palma-i

ultima lucarnă.

Eu voi arăta ploii

acest trandafir primăvăratic

pe care mi l-au lăsat pe mâini dezmierdările tale

și voi surâde vesel

în singurătatea mea.

Ce osândă va putea șterge

prealuminoasele urme

ale ochilor tăi?

XVIII

Îmi închid pleoapele

în noaptea tihnită

și aud ciripind miriade de aștri

acolo unde degetele tale s-au prelins

pe trupul meu.

Sunt

cerul înstelat

al verii.

Grație iubirii tale

am devenit atât de profund

și de frumos, atât de mare

încât nu mă mai poți

îmbrățișa.

Iubito,

haide să împărțim

darurile pe care mi le-ai adus.

Iată pădurea se încovoaie

sub greutatea florilor și a frunzelor ei.

XIX

Seara se apleacă.

Un mănunchi de trandafiri

în părul tău.

Gingaș, gingaș.

Se apleacă.

Privesc orele

luminoase

ce se topesc în adâncimile

chipului tău.

O rândunică

glăsuiește

în amurg.

Doi oameni.

Umbra lor pe drum.

Nu băgăm de seamă.

O mică strălucire

caută să se facă ascultată.

Nu suntem aici.

În afara mâinilor noastre

nu mai există nimic.

Nimic.

Polenul sărutului nostru

se pregătește

cu sclipirile lucrurilor.

Ce frumos se înfioară,

se adună ele

pe trupul tău.

Prin ochii tăi

iubito,

privesc lumea.

Și seara,

slujitoarea iubirii,

sporește miresmele din părul tău

stropește cu trandafiri patul nostru.

Noaptea desăvârșește nemărginirea

pentru a înflori în sângele nostru.

O stea căzătoare ne va șterge

crisparea.

Cât de nouă este umbra

în noua noastră atingere.

Nu mai știu să cânt.

Îți aparțin.

Viața îți aparține.

XX

… Seara de vară

a intrat pe fereastră

în camera albă

a casei mele părintești.

Întins

pe patul copilăriei mele

cu pleoapele pe jumătate închise

ascultam stelele și greierii

ce fredonau pe câmpuri.

La lumina lămpii inimoase

mama înflora

o ancoră din mătase albastră

pe șorțul meu de in.

Mâinile ei gingașe se perindau

peste focul luminos

– păsări albe

pe lacul tihnit al inimii mele.

Ancora înflorată

ținea zdravăn legate

în micul port al insulei noastre

bărcuțele molcome

și visurile mele.

Moartea nu a atins

verdeața grădinii noastre

și de la balconul nostru înflorit

nu a fluturat niciodată

batista despărțirii

înspre marea nemărginită.

Necunoscutul dormea

senin

la umbra mamei.

Iar eu

care nu știam nimic

îl vedeam pe bunul Dumnezeu

zâmbindu-mi

dindărătul ferestrei deschise

printre tufele aurii de stele.

O mireasmă de ierburi crude și de iasomie

se legăna în aerul blajin.

Și un picior sprinten

ca pasul radios al Îngerului

ne cutreiera casa.

Era pasul tău, iubire,

ce căuta de atâția ani

să mă întâlnească

în lumina lunii de vară.

Și eu vegheam

ascultându-ți pasul

ce umplea de cântec

inima lumii

și inima mea.

În seara asta simt din nou

în afara casei noastre

umbra ocrotitoare a Îngerului.

Iubire, tu mi-ai adus înapoi

păsărelele albe ale mamei

și această ancoră ce leagă

în portul tăcut

bărcile rănite.

Toată frumusețea mea se adună

ca să împodobească părul tău.

Și toate lucrurile dulci și gingașe

care erau ale mele, dar deveniseră parcă străine

și mă uitaseră

se întorc înapoi în mâinile tale

ca să se încălzească

să se trezească iar la viață

și să te sărute.

XXI

Părul tău

înmiresmează noaptea.

Pe pleoapa lunii

s-a uscat

lacrima îndoielii.

Împliniți,

sinceri

fără să cerem,

fără să așteptăm

atingem străfundurile

lumii.

În vinele diafane

ale florilor

ascultăm

pulsația trandafirie a timpului

ce se înrudește cu sângele nostru.

Ascultăm inima insectelor

și a frunzelor

palpitând alături de inima noastră.

Toate au venit

să-și încredințeze taina

în mâinile noastre.

Cum vom purta

pe umerii noștri dezmierdați de săruturi

întreaga fire?

Veacurile au pregătit îndelung

clipa aceasta

pentru ca veșnicia să se bucure

pe deplin de chipul ei luminos

în oglinda sărutului nostru.

A sosit plinirea.

Nu mai rămâne nimic altceva.

Acoperă-mă.

Mă tem, iubito.

Cum poate pământul

să țină în mâinile lui

atâta fericire?

O piatră va crăpa

geamul tăcerii.

Și suferința își va sprijini

fruntea ei palidă

în palma gânditoare.

Sfârșește trandafirii

înainte de a se ivi crăpătura,

înainte ca din rană

să țâșnească iarăși

cântecul nesecat.

XXII

În seara asta noaptea s-a oprit

la dragostea noastră.

Te infiori iubito

înveșmântată

în răcoarea argintie a lunii.

Tăcerea plutește prin aer.

Teama stăruie

pe vârfurile ochilor

și ale degetelor noastre.

Pasăre înfricoșată

încă necoaptă

sărutarea noastră

întreabă:

Dragoste, de ce ai venit?

Dacă pleci, dragoste?

Noi te-am înveșmântat

cu tot soarele

cu toată inima noastră

și când te vei rătăci

la întorsătura drumului

odată cu tine se vor rătăci

– pulbere albă sub pasul tău

stelele, păsările și florile.

Ție ți-am dat totul.

Nu am ținut nimic pentru noi.

Vom rămâne singuri

cu mâinile întinse

– o invocație încremenită

care să te cheme

și să audă propriul ei strigăt.

Gustul cerului se leagănă

și bucuria noastră este atât de amară

ca și cum ar fi plecat și noi am chema-o.

Aplecați

în barca înflorită

ne umezim degetele

în marea frământată

simțind până în străfund

fiorul veșniciei timpului.

Lumina se ivește

din unduirile aurii

ale mării tenebrelor.

Drumul haosului

sclipește întins

și barca brăzdează

spuma cea fără întoarcere.

Mă las în voia

ritmului tainic.

Nu mă trezi.

Încrezător,

fără vreo putere

în puterea sângelui

voi dormi

în vreme ce trandafirii mâinilor tale

vor veghea pe umerii mei.

În somn voi auzi

plescăitul velelor

și răsuflarea vânturilor.

În față

un zeu tăcut

va vâsli domol

și în părul tău vor scânteia

țăndările diamantelor

picăturile incolore

ale lunii

și ale apei.

Nu mă trezi.

De ce să ne împotrivim?

Ce am câștigat

atât amar de ani cât am mers neîmblânziți

împotriva valului?

A rămas doar truda

iubita trudă

fiindcă altceva nu am avut de iubit.

De-am adormi

la prora înflorită

fără să visăm.

Valul cunoaște

mai profund decât cunoașterea noastră

scopul nostru ce vâslește

în același fără de sfârșit scop al Lui.


YIANNIS RITSOS  – SIMFONIE DE PRIMĂVARĂ

Traducere: Tudor Dinu

Editura Omonia, 2009


YIANNIS RITSOS – ANTOLOGIE POETICĂ

„Cu câteva decenii în urmă, în timpul dictaturii comuniste, Yiannis Ritsos (1909-1990) era unul dintre scriitorii greci cei mai cunoscuţi şi mai traduşi în România. Ideologia timpului privilegiase însă selectarea poemelor sale mai ales pe criterii politice, oferind cititorilor români o imagine trunchiată a profilului său liric.

La douăzeci de ani de la schimbările politice din Europa de Est şi la o sută de la naşterea poetului, Editura Omonia îşi propune să îndrepte acest neajuns, oferind o panoramă pe cât posibil completă a creaţiei lui Ritsos din anii treizeci până în deceniul al optulea al secolului XX. Antologia bilingvă realizată de Tudor Dinu, lector de limba şi literatura greacă la Universitatea din Bucureşti, cuprinde şapte plachete integrale, printre care se numără şi capodoperele Simfonie de primăvară, Elenitate, Sonata Clarului de lună, Cântecele patriei amare, Oreste (poem a cărui scriere a început la Bucureşti în 1962). Este vorba atât de opere poetice de largă respiraţie, cât şi de unele miniaturi esenţializate cu întinderea de numai câteva versuri, ce acoperă o paletă tematică extrem de largă. O altă noutate a acestei antologii o constituie prezenţa textului original alături de traducerea românească, demers menit să îngăduie cititorilor familiarizaţi cât de cât cu limba greacă accesul direct la valorile eufonice ale poeziei lui Yiannis Ritsos.

Volumul este însoţit de un studiu introductiv, ce urmăreşte evoluţia poeziei şi a poetului începând din anii de formare şi până în amurgul vieţii, dar şi de o cronologie detaliată ce plasează activitatea lui Ritsos pe fondul agitatei istorii a secolului XX.”

Editura Omonia

OMAGIU POETULUI GREC YIANNIS RITSOS


Thessaloniki, 1936. O manifestație de protest a lucrătorilor din industria tutunului este reprimată cu violență de autorități, care deschid focul în oameni neînarmați. Zguduit de fotografia unei mame care își jelește în mijlocul străzii fiul împușcat de forțele de ordine, Yiannis Ritsos scrie un poem tulburător intitulat Epitaf. Titlul este inspirat din slujba de prohod, Epitafios, din Vinerea Mare, în timpul căreia credincioșii ortodocși deplâng răstignirea și moartea lui Iisus Hristos. Poemul lui Ritsos, tragic și sfâșietor, o transformă pe nefericita mamă în simbolul omului îngenuncheat de o autoritate abuzivă, și în acuzator public al regimului aflat la putere în Grecia acelor ani. Aceasta este geneza Epitafului.

More about Yiannis Ritsos


În 29 iunie 1900, acum 110 ani, se năştea Antoine de Saint-Exupery, scriitorul ce avea să ne dăruiască „Le petit prince”, împreună cu sufletul său frumos, cu sensibilitatea şi puritatea copilului ce a rămas prieten cu fiinţele în lume fără seamăn, întreaga viaţă…

„Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.”

Micul prinţ străbătu pustiul şi nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnată.

– Bună ziua, zise micul prinţ.

– Bună ziua, zise floarea.

– Unde sunt oamenii? întrebă cuviincios micul prinţ.

Floarea, cândva, văzuse trecând pe acolo o caravană.

– Oamenii? Să tot fie, cred, vreo şase-şapte la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată… Nu se ştie însă niciodată unde-i poti găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini, şi asta-i stinghereşte mult.

– Rămâi cu bine, rosti micul prinţ.

– Te du cu bine, zise floarea.

Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care-i văzuse el vreodată erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar până la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scăunel. „De pe un munte ca ăsta de înalt, îşi zise el atunci, am să văd dintr-o privire toată planeta şi pe toţi oamenii”. Însă nu zări decât colţuri de stâncă foarte ascuţite.

– Buna ziua, zise micul prinţ oarecum la întâmplare.

– Bună ziua… Bună ziua… Bună ziua… răspunse ecoul.

– Cine sunteţi voi? zise micul prinţ.

– Cine sunteţi voi… Cine sunteţi voi… Cine sunteţi voi… răspunse ecoul.

– Fiţi prietenii mei, sunt singur, zise el.

– Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.

„Ce planetă caraghioasă! se gândi el atunci. Numai uscăciune, numai piatră colţuroasă, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât să-ngâne ceea ce le spui… Acasă, eu aveam o floare: vorbea întotdeauna ea întâi…”

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme îndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.

– Bună ziua, zise el.

Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.

– Bună ziua, ziseră trandafirii.

Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă el înmărmurit.

– Noi suntem trandafiri, ziseră trandafirii.

– Vai! făcu micul prinţ.

Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!

„Tare s-ar mai socoti jignită, îşi zise el, daca ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu adevărat…”

Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu cei trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare prinţ…”

Şi, culcat în iarbă, plânse.

Chiar atunci sosi şi vulpea.

– Bună ziua, zise vulpea.

– Bună ziua, răspunse cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu văzu pe nimeni.

– Sunt aici, zise glasul, sub măr…

– Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…

– Sunt o vulpe, zise vulpea.

– Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…

– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

– A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Dar după un răstimp de gândire, adăugă:

– Ce înseamnă „a îmblânzi”?

– Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?

– Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

– Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?

– Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

– E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…

– A-ţi crea legături?

– Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…

– Încep să înteleg, zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare ca m-a îmblânzit…

– Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…

– O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.

Vulpea se arătă foarte nedumerită:

– Pe altă planetă?

– Da.

– Pe planeta aceea sunt vânători?

– Nu.

– Interesant! Dar găini?

– Nici.

– Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.

Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:

– Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc paine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat cand mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…

Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ.

– Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi.

– Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.

– Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

– Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.

– Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

– Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.

– Ce-i acela rit? zise micul prinţ.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie. Daca vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată vacanţă.

Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:

– Vai! zise vulpea… Am să plâng.

– Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicicum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc…

– Aşa e, zise vulpea.

– Dar ai să plângi! zise micul prinţ.

– Aşa e! zise vulpea.

– Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!

– Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.

Apoi adăugă:

– Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.

– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.

– Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o cu stropitoarea, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.

Şi se duse înapoi la vulpe.

– Rămâi cu bine, zise el…

– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

– Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.

– Numai timpul împărţit cu floarea mea… făcu micul prinţ, ca să ţină minte.

– Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.

– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

Antoine de Saint-Exupery – Le Petit Prince

Traducere din limba franceză de Benedict Corlaciu

Editura RAO pentru copii

1998

Micul Prinţ citit de Florian Pittiş



Dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989

“Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ‘89, ei ori noi?”

(Călin Nemeş)

Ilie Ştirbescu: Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală.

Nicolae Ceauşescu: Dacă au tras şi trag, înseamnă că şi-au făcut datoria!

(Târgovişte, Decembrie 1989)

În anul 20 de la Revoluţia Română scriitorul Claudiu Iordache, membru fondator al Frontului Democratic Român 1989 (primul partid antitotalitar înfiinţat în 20 decembrie 1989 în Balconul Operei din Timişoara) lansează cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni”.

Această carte face, pentru prima dată, radiografia preluării puterii post-decembriste de către structurile fostei Securităţi – explicaţia faptului că România, în aceşti 20 de ani, a rămas fixată într-o criză căreia nici azi nu i se întrevede o soluţie.

Corupţia generalizată, descompunerea morală, infiltrarea instituţiilor statului, subminarea libertăţilor cetăţeneşti au culminat, la 20 de ani după Revoluţie, cu tentativa de a transforma statul de drept într-un stat autoritar condus de persoane care înainte de Decembrie 1989 au făcut parte din nomenclatura lui Ceauşescu şi din securitate ca poliţie politică.

Cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” reprezintă, totodată, un avertisment: România trebuie apărată, România nu trebuie întoarsă din drum! Şi drumul este unul singur: apărarea activă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, idealuri pentru care, în Revoluţia Română din Decembrie 1989, sute de mii de români au ieşit în stradă şi 1104 din ei şi-au pierdut viaţa!

Cartea lui Claudiu Iordache este dedicată ‘celor ucişi fără milă în Decembrie 1989’.

Lansarea va avea loc marţi, 15 decembrie 2009, ora 16,

la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru) din Bucureşti.

http://editurairini.wordpress.com

http://claudiuiordache.wordpress.com

Generalul Ion Eremia a fost un dizident autentic, şi totuşi puţini români îi cunosc numele şi faptele de eroism.

Din anul 1941 până la sfârşitul războiului, Ion Eremia a participat la acţiuni de luptă pe frontul de Răsărit, apoi împotriva Germaniei naziste. Înţelegând, mai devreme decât mulţi alţii, ce s-a întâmplat în România după 1945, a încercat să schimbe sistemul din interior, atrăgând de partea sa şi alţi militari de carieră. Înţelegând că în noua orânduire nu poate lupta aşa cum era educat, adică prin acţiune directă, a ales o altă „armă”: literatura alegorică. În perioada 1956-1958 a scris romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor”, în care descria universul concentraţionar ce avea să se concretizeze în scurt timp în România. Vizionarismul său uluitor a mers până la Revoluţia din Decembrie 1989, prezentată în detaliu cu treizeci de ani mai devreme!

Dupa moartea lui Stalin, Generalul Ion Eremia a avut curajul incredibil de a ridica, în Marea Adunare Naţională, problema analizei cultului personalităţii şi necesitatea democratizării Partidului Muncitoresc Român. După finalizarea romanului, Generalul Eremia  a încercat să-l trimită în Franţa. Dar marinarul Pompiliu Pănescu, însărcinat cu această misiune de sora generalului, în loc să ducă manuscrisul în Franţa l-a predat Securităţii. Nemulţumirea dovedită faţă de politica regimului comunist, împreună cu trădarea marinarului Pompiliu Pănescu, l-au trimis pe Generalul Eremia înaintea judecătorilor. Pe 27 octombrie 1959 a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie” şi la 14 ani de temniţă grea, pentru „complotare la tentativa crimei de trădare de patrie”, urmând să execute pedeapsa cea mai mare. Ioan Eremia a trecut succesiv prin penitenciarele Râmnicu-Sărat, Jilava şi Aiud. La 24 iulie 1964 a fost eliberat, prin celebrul Decret al Consiliului de Stat nr. 411, de eliberare a tuturor deţinuţilor politici care au supravieţuit puşcăriilor comuniste. Generalul Eremia a fost reabilitat în 1970, dar până la căderea comunismului despre romanul său nu s-a spus un cuvânt.

Recuperat în 1990 din arhivele Securităţii, romanul „Gulliver in Ţara Minciunilor” a fost publicat în 1992 de Editura Fundaţiei Culturale Române şi reeditat în 2003 la Editura Profile Publishing şi de curând în Editura Andromeda. Romanul este o alegorie satirică la adresa stalinismului, trăit din plin de autor, şi, în general, la adresa totalitarismului.

După o călătorie tragică, eroul romanului, englezul Gulliver, debarcă pe un tărâm necunoscut, într-o ţară misterioasă numită Kukunia, condusă de un dictator odios, Marele Granit. După o serie de întâmplări ciudate, eroul romanului ajunge să cunoască îndeaproape viaţa grea a poporului kukunez, şi chiar să lupte alături de oponenţii regimului pentru înlăturarea de la putere a dictatorului şi a grupului său de putere.

Deşi cartea e scrisă la sfârşitul anilor ’50, autorul descrie cu un uluitor simţ premonitoriu scene detaliate ale vieţii din Kukunia, care aveau să devină o crudă realitate de abia peste câteva decenii, în România anilor de glorie ai dictatorului Nicolae Ceauşescu. Una din scenele romanului descrie o vizită a unei delegaţii străine în Valea Robilor (în fapt, şantierul Canalului Dunărea – Marea Neagră), în care se pot recunoaşte toate detaliile celebrelor vizite de lucru ale lui Ceauşescu: în loc de copaci adevăraţi dictatorului i se arată tablouri reprezentând păduri bogate, în locul cazarmelor dărăpănate şi insalubre în care erau ţinuţi puşcăriaşii dictatorului i se arată case frumoase, chiar străzi întregi construite, însă din mucava, iar în locul oamenilor schilozi, lihniţi de foame, i se prezintă muncitori bine hrăniţi, toţi ridicându-l în slăvi pe marele conducător!

Cumplită este şi descrierea operelor dictatorului Marele Granit: acesta scrie (ca şi Ceauşescu, treizeci de ani după scrierea romanului!) opere geniale, ale căror Teorii stau la baza societăţii. Teoria devotamentului ca produs al fricii, Tortura – mijloc de educaţie civică şi moralăPrincipiile dreptului penal pentru duşmanii de clasă, trasate de Marele Conducător, sunt: „Dacă cineva s-a dovedit a fi duşmanul statului granitist, înseamnă că acesta a comis toate, absolut toate celelalte crime odioase: a ucis, a furat etc.”; „Dacă încă nu le-a comis, asta se datorează numai faptului că încă nu a avut prilejul, ceea ce echivalează cu a le fi comis”; „Dacă nu există dovezi în acest sens, ele vor fi fabricate, îmbinându-se astfel în mod armonios teoria cu practica”.

La indicaţiile Marelui Granit, cercetătorii de la Academia Kukuneză demarează un program ştiinţific grandios: crearea omului fără stomac, astfel „omul nou” urmând să se hrănească doar cu aer şi apă!  Cei care au trăit anii dictaturii ceauşiste încă n-au uitat proiectul grandios numit: „Programul de alimentaţie ştiinţifică raţională”, care l-a justificat şi susţinut pe Ceauşescu în înfometarea unei ţări întregi!

Evident, într-un stat atât de dedicat propăşirii omului nou, nu putea lipsi cultul personalităţii.  Cu prilejul unei vizite la „Statul Major Literar”, Gulliver află că scriitorii din Kukunia aveau un singur drept: să laude înfăptuirile măreţe ale Marelui Conducător! Art. 25 din statutul scriitorului era edificator în acest sens: „Literatura este o armă electorală de frunte. Ea este o metodă de convingere ceva mai suplă decăt ciomagul, pistolul, puşcăria sau ştreangul. Scopul unic al literaturii este menţinerea la putere a cârmuirii în slujba căreia se află. Pentru a da roade, literatura trebuie să se întemeieze pe o meşteşugită îmbinare între afişul electoral şi discursul politic, din a căror dezvoltare şi perfecţionare s-a născut”. Art. 577: „Poezia este acea parte a literaturii destinată a cânta şi a preamări stăpânirea. Ea trebuie să fie însufleţită numai de sentimente înalte ca: dragostea neţărmurită faţă de Marele Granit şi granitism şi ura faţă de duşmanii acestora”. La art. 578, statutul scriitorului prevede: „Singurele soiuri de producţie poetică admise şi recunoscute de lege sunt oda şi psalmul”. Art. 779: „Fabulele sunt strict interzise, pentru a nu se face confuzie între diferite dobitoace şi cârmuirea ţării”. Art 780: „Satira este un gen literar căruia nu-i prieşte climatul ţării noastre. Ea este totuşi îngăduită de lege, dar numai în cazul în care e vorba de duşmani ori de persoane care îndeplinesc funcţii in stat, mergând pănă la gradul de impiegat.” Art. 1581: „Romanul trebuie să înfăţişeze măreţele realizări ale granitismului, viaţa imbelşugată şi fericită a poporului kukunez în epoca granitismului. El trebuie să ajusteze astfel realitatea încât să fie în perfectă concordanţă cu discursurile şi lucrările teoretice ale conducătorilor granitişti”. Potrivit statutului scriitorului, cadrul în care se desfăşoară romanul trebuie să fie întotdeauna acesta: „O Kukunie bogată şi înfloritoare, locuită de un popor liber, îndestulat şi fericit”. Iar morala romanului trebuie să fie întotdeauna aceasta: „Granit e un geniu, iar cauza granitismului e de neînvins”. De prisos să mai spunem că în Kukunia toate romanele se scriu doar la comandă. Iată titlurile câtorva „comenzi”: „Kukunia – ţara belşugului”, „Muncesc cu entuziasm pentru patrie şi Granit”, „Sfânta libertate kukuneză”. Evident, în afara acestor graniţe literatura nu există, cenzura Marelui Granit fiind extrem de eficientă. De asemenea, rolul presei kukuneze este unul singur: acela de a preamări opera Marelui Granit şi a-i ponegri pe duşmanii acestuia. Răsfoind ziarele centrale, autorul se edifică citind doar titlurile, precum, „Navigăm cu pânzele intinse spre limanul fericirii”, „Ne luăm zborul spre fericire”, „Slavă veşnică genialului Granit”.

Sfărşitul dictaturii granitiste, la care pune umărul şi eroul principal al romanului, prefigurează, în detalii incredibile, sfârşitul lui Ceauşescu. Marea Revoltă se declanşează cu prilejul unui miting care are loc în Capitală, în cinstea „marelui conducător”, mulţimea furioasă vrea să-i linşeze pe marii dregători, armata trece de partea răsculaţilor, populaţia înfuriată devalizează palatele puterii, tablourile dictatorului sunt călcate în picioare (spre deosebire de Ceauşescu, Marele Granit este ucis chiar de acoliţii lui), operele acestuia sunt arse de mulţimea revoltată. Procesul camarilei lui Granit este leit procesul CPEx: în pledoariile lor, acuzaţii trec brusc de la „marele, genialul şi inegalabilul Granit” la „Marele Ţicnit”, „Marele Dement”, „Marele Paranoic”, „Fiara Granit şi scorpia sa de nevastă”, aşa cum aveau s-o facă Postelnicu, Bobu, Dăscălescu, 31 de ani mai târziu!

Uluitoare este lectura acestei cărţi, astăzi, când ştim cum a arătat viaţa României în regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu, când ştim cum s-a prăbuşit regimul acestuia sub uriaşul val al revoltei românilor din Decembrie 1989!

Generalul Ion Eremia a trăit pînă în februarie 2004, putând să vadă cu ochii lui împlinirea profeţiilor făcute cu aproape patru decenii înainte. A trăit până la capătul vieţii alături de Nicoleta Eremia, cu care s-a căsătorit după ce prima lui soţie, Reghina Abramovici, s-a stabilit în SUA împreună cu cei doi copii ai lor, fiind astfel protejaţi de urmărirea autorităţilor comuniste. După dispariţia Generalului Eremia, Nicoleta Eremia şi-a dedicat viaţa repunerii în drepturile cuvenite a personalităţii Generalului. A reuşit să publice, chiar şi pe cheltuiala proprie, toată literatura scrisă de soţul său.

Dizidentul şi luptătorul Ioan Eremia, respins de preşedintele Băsescu

În urmă cu doi ani, a făcut primele demersuri către Ministerul Apărării, pentru analizarea posibilităţii ca Generalului Ioan Eremia să i se acorde, post-mortem, Semnul Onorific „În Serviciul Patriei”. Constatându-se că toate condiţiile pentru acest gest reparatoriu sunt îndeplinite, ministrul de atunci, Teodor Meleşcanu, a înaintat propunerea preşedintelui Traian Băsescu, care însă a avizat-o negativ. Ulterior, cei din Ministerul Apărării au revenit cu argumenţatia corespunzătoare privind soluţionarea favorabilă a cererii, dar răspunsul preşedintelui Traian Băsescu a fost din nou nu.

Radiografie

„Gulliver in ţara Minciunilor” este nu numai printre primele cărţi scrise la noi impotriva stalinismului, dar printre puţinele care pun radiografia societăţii totalitare intr-o epică minuţios construită in toate articulaţiile ei. Alături de „1984” al lui Orwell, de care il desparte, cronologic, doar un deceniu, „Gulliver in ţara Minciunilor” este una din analizele cele mai lucide, intreprinse cu mijloacele literaturii de ficţiune, ale comunismului”

Petre Răileanu

O carte uluitoare

„Am în faţă o carte uluitoare: „Gulliver în Ţara Minciunilor”. O carte despre care ştim că trebuie să fi fost scrisă.O carte pe gândul nostru, al celor care am cunoscut şi am suportat direct, într-o formă sau alta, „valoarea” gigantismului ideologic şi politic, a măsurii lipsei de măsura în slugărnicia şi slugărnicirea unora şi în umilirea celorlalţi”.

General de brigadă (r) Gheorghe Văduva

„Cel de-al doilea roman al Generalului Ion Eremia, „Insula Robinson”, este o mărturisire a pătimirilor sale în temniţele comuniste. Este un roman scris în suflet şi în gând şi ulterior transpus pe suport material. Este un roman în care realitatea din temniţă depăşeşte cu mult imaginaţia autorului transpusă în lumea necuvântătoarelor. Dacă aceste opere, unicat în peisajul nostru literar, ar fi văzut lumina tiparului la timpul lor, am vorbi astăzi despre un Orwell sau un Soljenitin al românilor.”

Colonel Ion Cerăceanu

Un sfert de veac de închisoare pentru un român

Tot ceea ce imaginează autorul în acest roman, deşi se referă la perioada lui Dej, s-a realizat, aproape cuvânt cu cuvânt, în epoca lui Ceauşescu. Până şi revolta din Decembrie 1989 a fost intuită, în 1958, de autorul acestui roman. Romanul la care ne referim a fost scris în perioada 1956-1958 şi trimis, printr-un marinar, unui prieten al său din Franţa, pentru a fi tradus şi publicat acolo. Autorul nu a scris această carte dintr-o încrâncenare sau din frustrare (era general, membru de partid, îndeplinea o funcţie importantă în armată, răspunzând de cultura şi de activitatea sportivă, era încântat de domeniul de care se ocupa, iar soţia lui era actriţă la teatrul armatei), ci dintr-un spirit de revoltă, de neacceptare a dictaturii şi umilirii fiinţei umane. Romanul n-a ajuns acolo, în Franţa, ci pe masa unor lucrători de la securitate. Ca urmare, într-o noapte a anului 1958, autorul fost ridicat cu brutalitate de acasă, judecat sumar şi condamnat la 25 de ani de închisoare. Munca silnică. Incredibil! Nu a fost însă singurul condamnat. Închisorile comuniste erau pline de generali şi colonei români – floarea armatei – cei mai mulţi dintre ei eroi de război, oameni deosebiţi, demni şi curajoşi, dar, fără nici o excepţie, umiliţi, bătuţi, schingiuiţi şi omorâţi pentru simpla vină că erau demni, puternici şi nu acceptau nedreptatea, minciuna şi ticăloşia.

General de brigadă (r) Gheorghe Văduva

Generalul Ioan Eremia – un Orwell şi un Soljenitin al românilor

„Chiar şi numai aceste succinte note biografice ni-l prezintă pe Generalul Eremia ca pe un om cu principii ferme, definitive. Un nonconformist ca militar (a fost sancţionat de multe ori pentru atitudinile sale), dar şi ca om politic. A crezut cu sinceritate în comunism şi a intrat în rândurile partidului comuniştilor, când acesta activa în ilegalitate. Realităţile politice de după război, dar mai ales „apucăturile” noilor conducători, l-au împins spre zona conspiraţiei. Se opune tot mai manifest noilor practici, îşi exprimă deschis opiniile până la ruptura totală de regim. Aici este momentul cel mai înălţător al existenţei sale! A avut tăria morală să renunţe la tot – la poziţia socială şi militară, la situaţia sa materială, dar şi la cea politică şi să protesteze prin mijloace literare.

Ce îi lipsea? Era general, tânăr, membru al partidului aflat la putere, deputat în Marea Adunare Naţională şi ministru adjunct! O soţie actriţă şi doi copii. Iată şi o familie reuşită! Şi cu toate acestea el renunţă la tot ce avea şi preferă libertatea de conştiinţă, libertatea supremă a propriilor sentimente şi convingeri. Acum scrie excepţionalul roman de ficţiune „Guliver în Ţara Minciunilor”, înaintea mult mai celebrului său confrate Orwell.

Cel de-al doilea roman, „Insula Robinson”, este o mărturisire a pătimirilor sale în temniţele comuniste. Este un roman scris în suflet şi în gând şi ulterior transpus pe suport material. Este un roman în care realitatea din temniţă depăşeşte cu mult imaginaţia autorului transpusă în lumea necuvântătoarelor. Dacă aceste opere, unicat în peisajul nostru literar, ar fi văzut lumina tiparului la timpul lor, am vorbi astăzi despre un Orwell sau un Soljenitin al românilor. Neşansa a făcut ca lumea liberă să afle despre opera sa abia după 1990, în primul rând datorită eforturilor admirabilei sale soţii, cea de-a doua soţie, doamna Nicoleta Eremia, cea care i-a fost alături fără să spere nimic din lumea materială, ci pentru că sentimentele pentru un asemenea OM erau mai puternice şi mai profunde decât orice tentaţie.

Până astăzi, foarte multe asociaţii ale revoluţionarilor şi fundaţii ale celor care au luptat împotriva comunismului i-au evocat personalitatea şi opera literară, au făcut ca acestea să fie cunoscute şi peste ocean.

Copiile manuscriselor recuperate de la C.N.S.A.S. sunt expuse în marile muzee ale lumii care se adresează acestei perioade a istoriei ţărilor din estul Europei.

Graţie bunăvoinţei distinsei doamne Nicoleta Eremia, şi noi am primit o copie a manuscrisului romanului „Guliver în Ţara Minciunilor”, recuperată din arhiva fostei securităţi. Aceasta va fi păstrată de acum înainte în fondul documentar al Muzeului Comunicaţiilor şi Informaticii.

Nu putem acum să mulţumim îndeajuns pentru acest gest cu totul remarcabil. Timpul însă le va statornici pe toate la locul lor. Probabil că nu am reuşit astăzi să spunem tot ce ar fi trebuit spus. Un singur lucru nu trebuie să uităm. Şi noi avem datoria morală să cunoaştem adevărul despre un general al armatei şi al armei transmisiuni. Am făcut astăzi ceva. Sunt convins că vor mai fi şi alte ocazii. Se vor mai scrie şi alte articole, se vor publica şi alte ediţii ale operei sale literare, vor mai fi şi alte proiecte cu caracter evocator sau comemorativ. La acestea vom fi şi noi prezenţi şi ne vom simţi din nou datori să contribuim la reabilitarea memoriei Generalului Ioan Eremia.”

Colonel Ion Cerăceanu – discurs la Lansarea cărţii „Gulliver în Ţara Minciunilor” din data de 11 mai 2007, eveniment cuprins în şirul de activităţi dedicate aniversării a 65 de ani de la înfiinţarea Comandamentului Transmisiunilor

Marţi, 10 noiembrie 2009, Fundaţia Culturală Greacă ne-a oferit o minunată seară de muzică şi poezie, un eveniment cultural menit să cinstească memoria marelui poet grec Yannis Ritsos, la o sută de ani de la naşterea acestuia.

Muzeul George Enescu a găzduit acest eveniment special. A fost prezentată Antologia poetică publicată de Editura Omonia, conţinând poemele lui Yannis Ritsos în traducerea neoelenistului Tudor Dinu, care a şi citit din creaţia poetului grec. Antologia poetică este o ediţie bilingvă, ce permite românilor cunoscători ai frumoasei limbi a Elladei să se bucure de eufonia poetică a textului grec.

Seara Yannis Ritsos 1

Poezia lui Yannis Ritsos este fragilă, sensibilă, sfâşietoare, tandră, aspră, militantă, deznădăjduită, muzicală, luminoasă, caldă, magică… Se întâlneşte cu muzica lui Mikis Theodorakis ori Manos Hatzidakis într-o armonie desăvârşită! Publicul din sala de concerte a Muzeului Enescu a avut privilegiul de a asculta câteva din poemele lui Yannis Ritsos aşezate în muzica lui Mikis Theodorakis şi Therpsihori Papastefanou, în interpretarea extraordinară a artistei Aliki Kayaloglou, acompaniată la pian de Sophia Gelashvili: Scrisori de pe front, Sonata clarului de lună, Elenitate, Epitaf.

Seara Yannis Ritsos 2

Aliki Kayaloglu este cunoscută în Grecia şi în străinătate pentru dăruirea şi patosul său pentru muzică, pentru modalitatea ei personală de a interpreta şi de a-şi exprima trăirea artistică înaintea publicului… Ascultând-o am avut sentimentul că ne aflăm în faţa unei preotese greceşti a incantaţiei! Aliki Kayaloglu nu recită, nu cântă, ci oficiază… prin vocea ei, prin inima ei, cuvintele sunt şoptite, dăruite, arcuindu-se într-o punte ce leagă clipa noastră de Grecia eternă… Poate cândva, în amfiteatrele Elladei, aşa se cânta Cuvântul!

… hearing Aliki Kayaloglou interpreting some of the Greek songs composed with lyrics by Elitis and Seferis, I was reminded that a great singer needs nothing more than the accompaniment of a classical guitar or a piano to communicate the essence of a people and its poetry to an audience, whether or not they speak the same language and even if the audience cannot understand the words…” (J. Potts, Music Maker)

Aliki Kayaloglou a fost acompaniată de pianista Sophia Gelashvili, care a simţit fiecare freamăt din vocea şi sufletul artistei, împletindu-şi emoţia cu a acesteia, cele două interprete oferind publicului un regal muzical şi poetic.

O seară minunată, în care sensibilitatea, frumuseţea, inefabilul Greciei au venit înspre sufletele noastre prin muzica poeziei lui Yannis Ritsos!

Omagiu Yannis Ritsos

Fundaţia Culturală Greacă – jurnal online

A night dedicated to the poet Yiannis Ritsos, celebrating 100 years since his birth – Symi Festival, 2009

Aliki Kagialoglou sings „Mera Magiou” from Epitaphios by Mikis Theodorakis and Yannis Ritsos, in concert at Herodes Atticus Odeon on October 3rd, 2008. Bouzouki: Christos Konstantinou