PROLOG
„… Eu, Prisk, fiul lui Prisk, vroiesc, acum la asfințitul vieții, să las cuvânt despre faptele de spaimă și de seamă cărora le-am fost martor, pentru ca amintirea lor să nu se stingă în mintea omenească atât de lesne întunecată de patimi.
Astăzi s-a înfățișat la mine stăpânul moșiei megieșe și mi-a spus:
– Prisk, îmbracă degrabă în slove tot ce mi-ai povestit. Cuvintele tale nu-mi mai ies din minte, le port ca pe o dulce povară în inimă. Umblă zvon despre o nouă năvală a savromaților: voi să-mi ascund în tainițe lucrurile de preț. Dar cine mai știe astăzi ce e de preț și ce nu, când oamenilor li s-a înnegurat mintea și împărățiile se clatină? Scrie, Prisk, tot ce mi-ai povestit! Sulul îl vom vârî într-o amforă, peste care timpul n-are putere, și amfora o vom pecetlui cu ceară ținută la soare, și din cea folosită de pictorii din Alexandria, și o vom îngropa în loc neînsemnat, pentru ca, după ce se va stinge năvala sau când se va dura altă împărăție, să o putem înfățișa noului stăpânitor. Căci din amarul de ani trăiți știu bine că…”
… Buldozeristul Ciobotov strânsese grămadă cioburile vasului aceluia străvechi, de lut, și sta în cumpănă: nu-și aprindea paie-n cap? Oricum, planul trosnea din toate încheieturile, și până la sfârșitul trimestrului mai rămăseseră doar zece zile. În cele din urmă opri totuși motorul și-i spuse lui Mișka Grek, un pierde-vară ce se tot învârtea pe-acolo, să-l cheme pe Arkadi Maksimovici.
Arkadi Maksimovici se înființă numaidecât. Ciobotov se apucă să înfulece stavrizi, căci îi plăceau stavrizii, iar Arkadi Maksimovici prinse a scurma ca un șoricar în lutul răscolit, tot schimbând la periuțe și pensulițe, și curând deveni limpede că drumul o să fie gata peste vreo douăzeci de ani, taman către sfârșitul trimestrului al doilea din anul două mii.
Într-un târziu, când își goli cutia cu stavrizi și-și ridică ochii spre lume, Ciobotov îl văzu pe Arkadi Maksimovici șezând în colb cu un sul maroniu în palme și plângând.
Marea era liniștită în seara aceea și deasupra muntelui Mitridate înmărmurise un nor lila.
… … … …
Pe Sapojnikov îl uimise dintotdeauna faptul că oamenii de știință nutresc pentru anumite probleme un soi de voluptoasă aversiune. Ajunge să manifești cel mai vag interes pentru vreuna din ele, ca să-ți pui în joc respectabilitatea.
– Ce te tot perpelești atâta, Arkadi Maksimovici? îl mustră Sapojnikov pe Fetisov. Dacă tot ți-a venit ideea aia, o fi avut ea vreun motiv…
– Da, numai că… spuse Arkadi Maksimovici.
– Nimic nu se naște din nimic: legea conservării energiei. Orice rezultă din ceva și se transformă în ceva, spuse Sapojnikov. Ideea asta n-a răsărit nici ea din senin. Așa că, dacă te ispitește, atac-o fără preget. De ce trebuie s-o alungi, de parcă ea ar fi o pipiță, iar dumneata un monah temător de păcat?
– O fi, admise Arkadi Maksimovici cu jumătate de glas. Numai că în jurul problemei Atlantidei s-a creat o asemenea atmosferă, încât orice om de știință ce s-ar încumeta s-o abordeze ar fi ridiculizat cu iritare și dispreț, ca încă un smintit care pretinde că a descoperit perpetuum mobile.
– De ce smintit? spuse Sapojnikov. Eu am descoperit perpetuum mobile.
– Ca să vezi, zâmbi Arkadi Maksimovici Fetisov. Și tocmai spuneai că nu se poate scoate energie din nimic.
– Păi n-o scot din nimic. O scot din ceva.
– Atunci nu mai e perpetuum mobile.
– Materia e în veșnică mișcare. Dacă pui în calea acestei mișcări o morișcă, ea va produce electricitate.
Dîndu-și seama că Sapojnikov vorbea serios, Arkadi Maksimovici îl privi cu o groază rece.
Așa se cunoscuseră Arkadi Maksimovici, care se ocupa cu istoria, și Sapojnikov, care nu se ocupa cu istoria, în schimb avea tolba plină de istorii și istorioare. Din astea îți livra oricând câte pofteai.
De lucrat, lucra pe atunci la Indomontajautomatika, o întreprindere botezată de mucaliți „Voiajmontajtrust”, la indicațiile căreia străbătea întreg cuprinsul necuprinsei noastre patrii, intervenind pretutindeni unde vreun element de automatizare începea să scârțâie. Se înființa la locul cu pricina, stătea de vorbă cu mașinile alea ca de la om la om, mai rupea câte ceva și nici măcar nu cerea să se repare stricăciunea, după care, inexplicabil, totul începea să meargă, și ștabii, după spaima pe care o trăseseră, dădeau câte un banchet. Dar Sapojnikov se ferea de banchete, pentru că bea rar și mult, de unul singur, ceea ce n-avea nici o legătură cu munca și nici cu automatica.
Așa se cunoscuseră și se împrieteniseră el și Arkadi Maksimovici, atlantolog disimulat, care bea des și cu țârâita. Cum fazele lor alcoolice nu coincideau, nu-și puteau pricinui rău unul altuia, dimpotrivă, s-ar putea spune că-și slujeau reciproc drept paratrăsnet. Când se întâlneau – și asta se întâmpla destul de rar – sufletele lor se îmbărbătau și se dezmierdau reciproc, în vreme ce ei își împărtășeau tot felul de idei care de care mai trăsnite, menite să aducă umanității extenuate de studii superioare sumedenie de foloase.
Sincer vorbind, Sapojnikov avea o scrânteală aparte, responsabilă în bună măsură pentru destinul lui zurbagiu: îi plăcea să câștige partide pierdute de alții. Repara uși, recondiționa saltele, zugrăvea apartamente coșcovite, finaliza inovații străine, trecea, cum s-ar spune, sterilul printr-o mie de filtre; își vâra nasul în viețile încâlcite ale altora și i se părea că pentru a tăia fie și o singură dată să măsori de zece ori e monstruos de puțin, că tot ce poate fi dres trebuie dres și făcut să meargă. Într-un cuvânt, el era aidoma cocoșului lui Krîlov: căuta perle în bălegar. Din majoritatea încercărilor lui se alegea, firește, praful, și atunci își recita cu îndârjire, dăscălindu-se, o variantă apocrifă a fabulei cu pricina, care sfârșea prin a dezvălui că perla găsită de cocoș era de fapt un rotocol de scârnă; morala era și ea modificată și glăsuia cam așa că, va să zică, măi orătanie, lecție bună ți s-a dat: să nu cauți perle în rahat. Dar fabula nu ajuta la nimic, și Sapojnikov săpa din nou în galerii părăsite, invita la dans fetele îmbătrânite pe tușă, glorificînd terapia și detestând chirurgia.
Iar când găsea ce căuta, toți se foloseau de ideile lui fără a indica sursa – atât în știință, cât și, oricât ar părea de straniu, în artă. Adăugând mâncării altă garnitură, o serveau, senini, la masă. Sapojnikov era un fel de întruchipare a folclorului, științific sau de altă natură. Or, folclorul, cum bine se știe, e nu numai anonim, ci și fără stăpân. Ăsta era Sapojnikov; un ogor al nimănui. Măcar mersi să-i fi zis. Dar nu-i ziceau nici mersi. Ar fi fost o inconsecvență. Și, cum iarăși bine știm, principala calitate a lipsei de talent e consecvența, opacă la orice semnal corector dinafară.
De aici toate celelalte. De fapt, nu toate, firește. Altfel, fiecare cauză ar genera un singur șir de efecte. Din fericire, în viață lucrurile nu stau așa. E o rază de speranță.
Talentul e o misterioasă comuniune cu torentul esențial al vieții, oamenii talentați sunt măcar uneori capabili să trăiască în consens cu acest torent esențial, care contrazice adesea situațiile concrete, contravine, adică, programului cauză-efect. În orice caz, celui explicit.
De aceea a fi tu însuți nu înseamnă defel a da dovadă de cerbicie, ci a fi capabil să te ridici la înălțimea momentelor ce se integrează torentului esențial. Atunci omul simte cu adevărat, ba chiar presimte, bucuria. Programul implicit. Aici e tot clenciul.
Partea întâi
POMPA DE BICICLETĂ
EXPLOZIA MUTĂ
Sapojnikovii locuiau pe o ulicioară, chiar la jumătatea ei. De cealaltă parte a ulicioarei erau câteva căsuțe de lemn, iar dincolo de ele, în stânga, se întindea o luncă largă, pe care privirile alunecau tot mai departe, până când întâlneau orașul Kaleazin, care se înălța, mătăhălos, pe malul opus al marelui fluviu. Fluviul nu se zărea, deoarece, cu toate că malul stâng, pe care locuiau Sapojnikovii, era jos, apele îl năpădeau doar primăvara, în restul anului curgeau neostenite în albia lor, purtându-și la vale vârtejurile, pe cele mari și pe cele mici, până când, undeva acolo, în cartea de geografie, se vărsau în Marea Caspică.
… … … …
Kaleazinul se deosebea de orice altă urbe de pe dolofana noastră planetă prin faptul că, atât în orașul propriu-zis, cât și în împrejurimi, era întotdeauna vreme bună, și omul găsea tot ce-i trebuie pentru viața cea de toate zilele. Erau afine în brădetul de dincolo de grădini și pâine în lada de lemn din bucătărie. Era zăpadă iarna și iarbă vara, erau păsări în văzduh și pești în marele fluviu și în vechea albie de lângă mănăstirea Sf. Makarie, unde funcționează astăzi un muzeu și o casă de odihnă a sindicatelor și unde oamenii muncii se distrează aruncând inele pe o scândură străbătută, din loc în loc, de piroane.
Ei bine, pe acest plai de acadea, unde domneau fericirea și vremea bună, se născuse Sapojnikov.
Istoria nu ne spune dacă fusese vreme bună și pentru părinții lui, și mai cu seamă pentru bunică-sa și bunicu-său, sau numai pentru el, Sapojnikov. De fapt, adevărul e că ne spune.
Dar atunci de ce, când Sapojnikov își îndreaptă privirea scrutătoare spre vremurile acelea îngălbenite, memoria lui scoate la lumină doar imagini bucolice și neverosimile?
Judecați și dumneavoastră. E oare verosimil ca zece ani bătuți pe muchie, un om să nu fi suferit niciodată de foame, simțind numai o permanentă și dulce poftă de mâncare, să nu fi înghețat niciodată, îndurând doar pișcăturile înviorătoare ale unui geruleț zglobiu, să nu se fi înecat în fluviul în care sărea de pe mal sau de pe podul de pontoane ce unea cele două părți ale acestui frumos oraș, să nu fi fost niciodată bătut, ci doar dojenit cu blândețe?
Rămâne de presupus ori că minte memoria lui Sapojnikov, dedată la dulciuri, extrăgând silnic – vorba poetului – doar stafidele din cozonacul vieții, ori că Sapojnikov a trăit niște timpuri anistorice, ipoteză informată, vădit, de fapte.
Și se poate deduce că ori minte Sapojnikov, povestindu-ne despre miracolele culinare ale acestui Kaleazin și despre buletinele lui meteorologice, aflate sub semnul aceluiași miracol, ori că istoria a făcut pentru el o excepție, nelăsându-și torentele să pătrundă în albia lui personală.
… … … …
Agrari se înfățișase la ei acasă și spusese că vrea să-l ia pe Sapojnikov la mănăstire, să vadă împreună filmul „Sărbătoarea Sfântului Jorgen”, versiunea mută. Și la întrebarea canonică a lui Sapojnikov: „Cu ce e filmul, cu război ori cu dragoste?”, răspunsese scurt: „Cu borfași.” Și prinsese a examina portretele acelea în ulei, al nevestei neguțătorului pe fond de draperie bordo, și al neguțătorului, pe fond de rododendron. Și deodată întrebase ce plantă era aia din ciubăr și primise răspunsul nechibzuit că era, chipurile, un rododendron.
– Nu, spusese Agrari, nu e un rododendron. E un arbust care se numește cimișir. Numai că e încă mic.
Așa auzise Sapojnikov pentru întâia oară despre cimișir.
Nu știa încă nimic despre el, dar deodată simțise un fior rece în șira spinării, de parcă cineva ar fi deschis brusc în spatele lui o ușă spre noapte și o stea geroasă i-ar fi luminat ceafa.
Stop. Ușurel. În fgond, despre ce-i vorba? La urma urmei, nici știința nu se reduce la aritmetică. Necum viața, care a dat naștere acestei științe.
… … … …
Și în înreg Kaleazinul lucrurile stăteau la fel. Ce este este, ce nu este nu este. Locuitorii acestui oraș erau oameni potoliți și cu judecată.
Dar mirajele… mirajele…
– Adică, după dumneata, nu există minuni? întrebase Sapojnikov. Nu există deloc? Chiar deloc?
– Depinde ce înțelegem prin minuni, răspunsese Agrari, mai devreme sau mai târziu totul se explică.
– Totul? întrebase Sapojnikov.
– Totul.
– Totul-totul?
– Totul-totul, confirmase Agrari.
– Dar atunci…
– Ce „atunci”? întrebase Agrari.
Dar în clipa aceea răsunase lătratul Mușkăi și mirajele dispăruseră.
… … … …
Se spune că Glinka, un mare compozitor, în treacăt fie spus, stătea într-o bună zi sprijinit de pervazul ferestrei și visa. În casă se auzea zvon de tacâmuri, căci se apropia ora mesei, iar pe stradă huruiau trăsurile. Și deodată zgomotele casei și ale străzii începură să se mixeze în chip straniu și să-și răspundă. Și atunci compozitorul Glinka înșfăcă pana și prinse a înșira în grabă pe hârtie stoluri de note. Pentru că era un mare compzitor și auzise înlăuntrul său o muzică.
Se produsese o descoperire și o explozie mută.
Căci o descoperire, n-are importanță ce descoperire, mare sau mică, nu contează nici ce descoperi – o stea sau un cântec, un fir de iarbă sau pe vecinul venit să-ți ceară cu împrumut câteva fire de tutun ori un drob de sare, o descoperire se produce într-un singur fel: omul își ascultă universul lăuntric și aude o explozie mută.
O explozie mută poate auzi fiecare, dar o aude în singurătate, și, deci, e singurul care o aude…
În casa Sapojnikovilor trăia o femeie pe nume Niura, văduva celui mai tânăr dintre unchii lui Sapojnikov. Avea ochi cenușii, plete cenușii și un șorț cenușiu peste rochia scurtă și cenușie. Și când se apleca să smulgă din strat un morcov, trebuia să te întorci, pentru că era cu totul altfel decât atunci când nevasta lui Agrari cobora în undele marelui fluviu. De ce era altfel Sapojnikov, la cei zece ani ai lui, nu știa, dar simțea nevoia să se întoarcă.
Niura punea întrebări. Despre câte-n lună și-n stele. „Da’ asta ce-i? Da’ chestiei ăsteia cum îi zice?” Răspunsurile n-o interesau. Îți trântea întrebarea și apoi rămânea dusă, părând că-și ascultă ecoul propriului glas. Puteai să-i răspunzi orice, totul era să faci aerul să vibreze. Vecinul care tot venea după tutun și sare o privea invariabil cu ceafa. Îi asculta întrebarea întprs cu spatele, tăcea îndelung, lăsându-i glasul să se stingă, apoi răspundea ce-i tuna, în doi peri. Iar tânărul Sapojnikov stătea în mijlocul încăperii, mutându-și privirile de la unul la altul, până începea să-l doară gâtlejul.
Odată Niura întrebase:
– Steapan, măi Steapan, ce-i ăla de crește în ciubărul dindărătul negustorului? Ăla verde? Cum îi zice?…
– Ratatandru… răspunsese Stepan la nimereală. N-ai un strop de tutun? Că al meu…
– Uite-acu’ mă duc în tindă să-ți toc. Cu totul sau te pomenești că vrei numai frunză curată?
Sapojnikov îl întrebase pe unchiu-său, mijlociul, profesor de botanică, stamină-pistil:
– Unde crește ratatandrul?
– Nu există o asemenea plantă, răspunsese unchiul stamină-pistil.
– Stepan a zis că există.
– Păi Dunaev… spusese cu un gest de lehamite unchiul cel mijlociu. Ăsta mai mult de doi plus n-a luat la mine niciodată. Auzi: ratatandru… Poate rododendron?
Așa și rămăsese. În ciubărul negustorului creștea un rododendron.
Și uite că nu era adevărat. Agrari-popă tuns își lăsase privirea de orbete pe tabloul acela și hotărâse:
– E un cimișir. Numai că-i mic.
Și Sapojnikov auzise o explozie mută.
Auzise o explozie mută și simțise o mireasmă dulce, din altă lume, și văzuse undeva, departe, terifiante și ispititoare păduri, și Volga, și o mare străină, și o stea peste nisipurile albe, și seminții din vechime și timpuri încă netrăite, și cimișirul stătea nemișcat, ca un miraj pe un drum năpădit de bolovani, și apoi, întocmai ca un miraj, se topise. Rămăsese doar un curcubeu ca un pod peste marele fluviu, unind poarta casei Sapojnikovilor cu biblioteca orașului. Și tânărul Sapojnikov alergase pe curcubeu și spusese, rămas încă în spațiul acelei iluminări ce dăinuia:
– Pot să iau cartea aceea?
– Acasă nu, răspunsese, ursuză, bibliotecara, numai la sală. Și nu căra toate volumele. Începe cu primul.
Apoi îi dăduse nerăbdătorului Sapojnikov „Istoria artelor…” de Gnedici, depășită în bună parte încă de pe atunci.
… … … …
Entuziasmul e una, extazul, dimpotrivă, cu totul altceva. Extazul e efemer – uite-l și nu e. În scurtul răstimp cât te stăpânește, poți face o descoperire sau aprinde o casă. Luat în sine, extazul nu e nici bun, nici rău. Depinde unde duce. Entuziasmul e flacără egală, o flacără ce se menține și se autoîntreține, aleargă pe fitilul Bickford și vântul n-o stinge.
Extazul are nevoie de arc, percutor și detonație, entuziasmul doar de merinde la drum. Multă lume ignoră, de aceea, entuziasmul. Cine nu observă o explozie – se vede și fără ochelari – dar flacăra vitală a entuziasmului simți că trăiește doar când îți frige palmele. Și după rezultate, firește. Te fluturi cu anii prin piața aceea, vânzoleală și moloz și, în mijloc, un morman care tot crește, până când, într-o bună zi, răsare biserica Vasili Blajennîi cu clopotnițele ei colorate, ai zice că fusese de când lumea acolo, aparatele de fotografiat țăcăne, uitați-vă în dreapta, uitați-vă în stânga, aveți în față un monument arhitectonic. Și cine-și mai amintește nesfârșiții ani cât a fost în construcție? Să juri că o zână bună a durat-o într-o singură noapte. În termeni neștiințifici, ochiometric vorbind, iarba crește cu entuziasm, arborii cresc cu entuziasm. Puiul crește în ou cu entuziasm, dar spargerea găoacei e un gest extatic.
Salve, Sapojnikov! Numai Dumnezeu știe de când nu te=am văzut. Cum ai trăit de atunci și pentru ce?
(FRAGMENTE DIN CARTEA „CRÂNGUL DE CIMIȘIR” A SCRIITORULUI RUS MIHAIL ANCEAROV –
Editura Univers 1982, Traducere Ion Covaci)
„Crângul de cimișir rămâne un roman remarcabil, tulburător și profund ca o apă limpede. Este acesta omagiul, modest, al prefațatorului pentru traducător.” – Valentin F. Mihăescu
VA URMA
Lasă un comentariu